Privind din perspectiva modului de relaționare cu puterea putem spune că cei care desfășoară activități de advocacy au la îndemână următoarele două tipuri de strategii: strategia de colaborare și strategia de confruntare.
Strategia de colaborare implică existența unui acord asupra problemelor prioritare între reprezentanții societății civile, pe de o parte și instituțiile statului, pe de altă parte. Astfel, de această dată, cele două tabere fuzionează, formând un organism de co-decizie. Practic, vorbim despre interese comune, despre obiective comune și, totodată despre o schimbare dorită de ambele părți. Abordarea de față presupune un mecanism sistematic și structural de lucru. În principiu, în cazul acestei strategii, ONG-urile colaborează direct cu factorii de decizie pentru a implementa o lege sau o politică, iar autoritățile publice se arată deschise în comunicarea cu sectorul non-profit. Cu alte cuvinte, mecanismele de consultare publică au un rol privilegiat în acest tip de abordare: sunt folosite cât mai multe instrumente care să faciliteze exprimarea societății civile, a cetățenilor.
Strategia de confruntare- de regulă, cei care derulează activități de advocacy apelează la această strategie în situația în care toate metodele de influențare a autorităților publice, folosite anterior, au eșuat. Cuvântul de ordine în acest caz este presiune, presiunea pentru schimbare. Practic, problema de care se preocupă inițiatorii campaniei de advocacy nu mai suportă amânare și acest lucru îi determină să acționeze în așa fel încât, atât opinia publică, cât și guvernanții să se sesizeze în privința situației semnalate. Promotorii campaniei fac orice pentru a atrage atenția, pentru a-i mobiliza pe cetățeni și, implicit, pentru a demonstra că lucrurile sunt urgente, iar lipsa de atitudine va avea consecințe grave asupra comunității. Modalitățile de acțiune din cadrul acestei strategii pot fi: protestele, marșurile sau alte evenimente de stradă menite să atragă atenția.